Zgomot de uși trântite prin
studio, vrafuri de hârtie zburând în stânga și’n dreapta, sunete de căzături.
Împinsă
de Zar prin ușa din prim-plan, Mefistogirl își face apariția impiedicandu’se.
Am
ajuns! Se ridică de pe jos și’ și scutură
praful de pe mâneci.
Bine v’am
găsit :) Mă înclin, Odd1In și vă mulțumesc că m’ați lăsat să mă alătur vouă. (*sniff
This place needed a feminine touch anyhow)
Că să
trec direct la povești, că doar de’asta sunt aici, hai să vă spun de unde vine
titlul acestui post și al rubricii care se naște odată cu acesta:
Când am
plecat în îndepărtatul, înaltul și minunatul Vest după școli și alte învățături,
m’am așteptat să găsesc aici ce nu găseam acasă: bun-simț, cultură și alte d’astea
de’ale civilizației moderne inteligente. Că doar de, se gândea Mefistogirl acu’
3 ani, e Anglia, țara gentlemanilor și politeții și culturii și și și…
Șocurile
de cultură, inevitabile desigur, au apărut treptat treptat, de la Mefistogirl
gândind: “Wow, aici chiar e curat pe străzi”, “Wow, aici lumea nu te înjură
când vrei să cumperi o legătură de mărar”, la Mefistogirl auzind: “Wow! Îți
faci singură cartofi prăjiți? Ce tare!” și “Bine că am o aluniță pe mâna stângă
că altfel încurc stânga cu dreapta.”
Dacă există
un lucru pe care m’a învățat Anglia este acela că nu ar mai trebui să mă
surprindă nimic. Oamenii sunt cumsecade, de cele mai multe ori, dar uneori se
întâmplă să nu știe unde e Europa pe hartă. Dar hei, sistemul lor de învățământ
nu e așa generalist cum este al nostru, ei se specializează foarte devreme, și pe
deasupra sunt o companie a naibii de amuzantă; de ce trebuie să fii tu snoabă
și să le știi tu pe toate? Simt’te bine, ce dracu’!
Și da,
chiar am învățat să nu mă mai suprinda lucruri. Până într’o zi.
CAVEAT: Ceea
ce urmează chiar mi s’a întâmplat! Cuvânt cu cuvânt. Vorbesc serios.
